Manele

Manelele (singular, manea) sau muzica de manele constituie un gen muzical, originar în comunităţile etnice de romi din România.

Genul are influenţe din muzica populară armână, greacă, turcă, arabă şi sârbă şi din muzica lăutărească românească; este remarcabilă capacitatea genului de a încorpora elemente din, practic, toate celelalte genuri muzicale accesibile culturii de masă din România (muzică pop, rap sau hip-hop, muzică dance, techno până la jazz, muzică rock sau chiar muzică cultă)[necesită citare]. Muzica de manele, cu o istorie relativ scurtă (de ordinul a câteva decenii) a devenit cu timpul un gen muzical apreciat în spaţiul vorbitorilor de limbă română.[1]

În ţară există un număr semnificativ de ascultători de manele (apreciate în special de tineri),[2] cu predilecţie în zonele rurale şi în cartierele muncitoreşti de la oraş. Fenomenul este însă prezent şi în Bulgaria (cealga), Serbia (turbo-folk), Albania (alb. tallava), Grecia (gr. laïká) sau în Turcia (arabesk).



Istoric
Originile manelei

Cercetările efectuate până în ziua de astăzi nu au reuşit să reconstituie împrejurările în care au apărut manelele. Au fost întâmpinate dificultăţi din pricina volumului redus de informaţii existente şi a fiabilităţii lor, adesea îndoielnică. Cuvântul „manea” este de origine turcă (cf. „cafea”) şi datează din secolul al XIX-lea sau anterior, ceea ce sugerează practicarea pe pământ românesc a unei muzici denumite astfel, probabil în caracter turcesc. Numeroase surse au pus apariţia manelelor în legătură cu regimul fanariot (derulat de-a lungul secolului XVIII şi în primele două decenii ale secolului XIX),[3] citând în acest sens mărturii de până la Dimitrie Cantemir. Muzicologul român Costin Moisil a verificat aceste surse vechi şi a constatat că ele nu se refereau la manele, ci la muzici de inspiraţie orientală în general, explicând că eroarea s-a produs prin citarea unor surse intermediare care nu au ţinut cont de această diferenţiere. În fapt, termenul „manea” nu a fost depistat de cercetător decât în texte de după 1820.[4]

Conţinutul muzical al manelei din această perioadă nu este cunoscut. Se pare că ea se auzea la curţile domneşti şi a fost mai apoi preluată de către boieri. Maneaua a fost uitată până la sfârşitul secolului, una dintre ultimele relatări cunoscute vorbind de românul Stănică Pârlează, interpret de manele la Istanbul.[4] Ziaristul român Miron Manega consideră o manea piesa „Până când nu te iubeam”, notată neumatic în culegerea Spitalul amorului sau cântătorul dorului (1852) de Anton Pann şi aranjată de violonistul Victor Predescu în stil turcesc (anii 1950) pentru a fi interpretată de cântăreaţa Maria Tănase.[3] Se pare însă că singura manea de secol XIX păstrată datează din anii 1880 şi este notată în neume bizantine (asemeni pieselor cuprinse în Spitalul amorului).[4]
Manelele moderne
Coperta unui album pe care se regăsesc figuri reprezentative ale genului.

În înţelesul actual, maneaua a apărut în comunităţile ţigăneşti din anii 1950–1960, ca reacţie la sofisticata muzică lăutărească. Maneaua era o muzică accesibilă, cu text, ale cărei versuri descriau în mod idilic aspecte ale vieţii duse de romi. Nu sunt cunoscute motivele pentru care această nouă muzică a fost corelată cu noţiunea de manea, vehiculată anterior; lăutarii o numeau chiar „manea turcească”, probabil pentru a-i sublinia caracterul străin de muzica ţigănească. Ea făcea parte dintr-o categorie ritmică distinctă, împrumutată din muzica turcească de petrecere – çiftetelli.[4]

În avântul proletcultismului, conducerea socialistă din anii 1950 a dispus organizarea unor mari ansambluri de muzică populară (incorect denumite folclorice), pe model sovietic. După 1960, s-au constituit ansambluri mai mici, în numeroase localităţi ale ţării. Mulţi dintre membrii acestor orchestre erau romi, însă acest fapt trebuia mistificat pentru a se crea senzaţia unei lumi muzicale româneşti, uniforme. În acest context, manelele nu au fost iniţial văzute ca o alternativă la direcţia oficială (deci, pasibile de cenzură), ba chiar câteva piese au fost înregistrate pe discuri Electrecord în anii 1970–1980: Romica Puceanu – „Ileană, Ileană”, „Şaraiman”; Gabi Luncă – „Răpirea din Serai” ş.a. În schimb, primii ani optzeci au marcat naşterea muzicii bănăţene, o reacţie la omniprezenta muzică populară promovată de stat. Noul gen era inspirat din muzica pop sârbească şi a fost interzis pentru caracterul său „poluat”.[4]

Muzica bănăţeană se servea de instrumente împrumutate din genul pop, precum chitara electrică, chitara bas, orga electronică, sintetizatorul şi bateria, în schimb renunţând la tradiţionalul ţambal (uneori şi la vioară sau acordeon), astfel încât ansamblurile ajunseseră foarte apropiate de „formaţiile de chitare electrice”. Muzica bănăţeană şi alte specii de muzică pop puternic influenţate de culturile balcanice, reunite sub denumirea de proto-manele, au fost cenzurate laolaltă. Deosebit de atrăgătoare pentru publicul de condiţie simplă, ele au fost multiplicate prin casete audio cu înregistrări din concert, în lipsa sprijinului casei de discuri unice. Proto-manele care folosesc ritmul de manea au fost interpretate de grupurile Odeon din Buzău, Azur din Brăila, Generic din Galaţi, Miracol C din Buzău etc. Muzica acestei perioade era mimetică (s-au realizat şi numeroase preluări cu versuri în limba română), modelul fiind formaţiile din Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi Turcia. Versurile proto-manelelor tratau mai ales tema iubirii (îndrăgostirea, despărţirea, trădarea) şi erau mai izbutite decât cele ale producţiilor recente.

După 1990, Electrecord şi casele de discuri nou apărute (Eurostar şi CDS) au lansat primele discuri de vinil cu piese ale formaţiilor din perioada anterioară. Soliştii vocali ai grupurilor amintite – Costel Geambaşu, Nelu Vlad, Dan Ciotoi – au început să se producă în afara formulelor cunoscute, ceea ce a marcat orientarea genului manele către cântăreţi, aprecierea şi prestaţia instrumentiştilor având de suferit. Astfel, componenţele formaţiilor de acompaniament devin foarte instabile. Prima formaţie de mare succes apărută după 1990 este Albatros din Bucureşti; urmează Condor din Craiova, Real B din Găeşti, Accent din Târgovişte, Meridian din Ploieşti, Tomis Junior din Galaţi etc. Formaţiile nu rezistă decât pentru câţiva ani din cauza concurenţei neloiale dintre ele. Tematica versurilor se îmbogăţeşte cu subiecte privitoare la infracţionalitate, munca la negru peste hotare, stagiul militar – aceasta din urmă, „maneaua de cătănie”, este impusă de Albatros şi se bucură de un succes considerabil. Instrumentaţia formaţiilor se stilizează: dispare bateria, înlocuită de bateristul electronic aflat în dotarea sintetizatorului, chitara bas este înlocuită tot de sintetizator, iar în cele din urmă chitara este şi ea abandonată în favoarea sonorităţilor create de sintetizatorul tot mai performant. Spre 1993, aşadar, formaţiile nu mai conţin decât voce şi unul sau două sintetizatoare.

În 1991 are loc prima ediţie a concursului de dans din buric Miss Piranda, de atunci organizată an de an la Sala Polivalentă din Bucureşti. Evenimentul, ai cărui spectatori sunt mai ales romi, devine o ocazie preţioasă pentru a reuni pe scenă numele cele mai importante din muzica ţigănească de oraş. Dacă în primele ediţii poate fi ascultată şi muzică lăutărească propriu-zisă, cu timpul se impun muzicile pop-folk balcanice (inclusiv cea bănăţeană, încă practicată în vestul ţării) şi, într-o ultimă etapă, manelele.
Trăsături
Muzica
Diferenţa între tiparul ritmic al manelei vechi şi cel al manelei contemporane constă în anticiparea timpului doi printr-o sincopă pe jumătate de timp care conferă dinamism.

Studiul muzicii de manele reprezintă un alt aspect al genului, încă lipsit de interes de specialitate. Prima dificultate întâlnită în acest demers este delimitarea graniţelor genului, punându-se întrebarea dacă anumite piese „atipice” trebuie incluse sau raportate la alte genuri muzicale[necesită citare]. Însă în general, configuraţia este unitară: muzica de manele foloseşte un limbaj armonic tonal, cel mai adesea diatonic (dar există şi excepţii în acest sens); apariţia de relaţii plagale interzise de tonalitate nu este totuşi exclusă. În limbaj tonal, se preferă modul major (spre deosebire de muzica lăutărească, unde este mai apreciat minorul). În contrast cu armoniile desfăşurate, melodica este una de tip modal, folosind scări muzicale împrumutate din genul lăutăresc, cu trepte mobile (folosirea în melodie a treptei a doua urcate deasupra acordului de treapta I, de pildă, aminteşte prin enarmonie de contrastul terţă mare-terţă mică din muzica blues), ornamentaţii abundente, intervale de secundă mărită ş.a. Suprapunerea dintre o acordică tonală majoritar diatonică şi melodica puternic cromatizată este o trăsătură comună cu muzica lăutărească şi poate aduce uneori cu jazz-ul modal (unde, tot astfel, armonii foarte stabile sunt confruntate cu o melodică fantezistă, cromatizată)[necesită citare].

Sistemul ritmic aplicat este un hibrid între giusto (folosirea unui tempo stabil) şi rubato (modificarea perpetuă a tempoului, urmărind conturul melodic şi încărcătura afectivă a versurilor), uneori stabilitatea giusto-ului permiţând folosirea efectului behind beat (decalaj de fineţe între secţia ritmică şi intervenţia solistului, care dă un relief ritmic aparte melodiei – termen preluat din limbajul muzicii de jazz)[necesită citare]. Însă cazul tipic implică încadrarea solisticii în pulsaţia ritmică; acest specific, căruia i se adaugă stilul puternic sincopat, aduce aminte de stilul bossa nova din jazz-ul latin[necesită citare]. Comparaţia dintre maneaua veche şi cea contemporană dezvăluie trei diferenţe în materie de ritm şi agogică: apariţia sincopelor, inexistente în maneaua veche (vezi ilustraţia din dreapta), schimbarea pulsaţiei de la pătrime la optime şi sporirea simţitoare a tempoului (cu toate că există manele lente chiar şi între piesele moderne).

Instrumentaţia implică o largă varietate de timbre: instrumente cu coarde (vioară electrică, contrabas, chitară clasică, electroacustică sau electrică, chitară bas), suflători (fluier, nai, clarinet, saxofon, acordeon, mai rar trompetă şi trombon), percuţii (baterie, tarabane, bongo-uri, talăngi, tamburine şi multe altele) şi instrumente electronice (sintetizatorul, ce poate lua locul multor instrumente acustice, acordeon electronic, baterist electronic).
Textele. Versificaţia
Versurile unei manele.
Wikiquote-logo.svg Nicolae Guţă şi Nicoleta - Imaginea ta

Lumea zice că-s nebun
Că vorbesc singur pe drum
Of inima mea
Of inima mea

Nu-s nebun, vorbesc cu tine
Că te simt mereu cu mine
Of inima mea,
Of inima mea

Văd doar imaginea ta
E peste tot mereu, vorbesc cu ea
Stă chiar în faţa mea
Cum de nu vede şi altcineva.
Sursa poate fi verificată aici.

Textele folosite în manelelor abordează subiecte precum: dragostea (entuziasmul îndrăgostitului, dorul, gelozia, despărţirea), teme sociale (rivalităţile, conflictele, decadenţa societăţii), portrete (ale celor apropiaţi – prieteni, membri ai familiei, iubiţi – dar şi un tip specific de portret asumat la persoana întâi, inspirat din genul hip-hop, prin care se enumeră calităţile, abilităţile şi avuţiile celui vizat). Textele unor manele propun puncte de vedere umoristice, uneori chiar apelându-se la parodie (textele interpretate de Florin Minune, zis „Maimuţa”, pot servi ca exemplu).

Se foloseşte un limbaj simplu, adesea stereotip (fapt cauzat şi de ritmul alert în care se produc noi piese, astfel încât în puţine cazuri compoziţia şi producţia reuşesc a fi realizate fără compromisuri – cu atât mai puţine în cazul autorilor de manele puţin cunoscuţi). Concepte-cheie, întâlnite în textul celor mai multe piese, sunt: banii, maşinile, duşmanii, femeile ş.a. Din cauza erudiţiei precare a multor cântăreţi, se întâlnesc greşeli gramaticale (dintre care unele au devenit adevărate licenţe ale stilului, fapt similar cu un număr de „cazuri tolerate” folosite în muzica folclorică), anacoluturi, tautologii fără rol stilistic, chiar confuzii paronimice şi întrebuinţări nepotrivite ale unor neologisme. Tot neologismele ajută uneori la formarea unor rime rare. Textele unor manele conţin exprimări cu dublu înţeles, aluzii sexuale sau un limbaj licenţios.

Versificaţia se apropie mult de cea întâlnită în folclorul muzical şi literar românesc; astfel, majoritatea formelor urmează îndeaproape cvadratura (predilecţia pentru structuri de câte patru elemente). Se folosesc versuri scurte (arareori se depăşeşte măsura de opt silabe), iar al doilea vers din fiecare pereche e marcat adesea cu o cezură finală. Versurile se grupează de regulă în catrene; rima este împerecheată (mai rar, monorimă sau încrucişată) şi apelează frecvent la asonanţe sau chiar rimă zero.
Videoclipurile

Muzica de manele, fiind un gen în mare parte comercial, este promovată prin producerea de videoclipuri. Există o diferenţiere clară între cântăreţi în funcţie de bugetul investit în acest scop.

Astfel, muzicienii puţin cunoscuţi apelează la reţete deja existente, inspirate din videoclipurile pentru muzica hip-hop: cântăreţul (cântăreaţa) se află în studio sau într-o altă locaţie (de obicei, de interior), înconjurat de dansatoare (sau, mai rar, dansatori) şi este filmat în timp ce cântă. Vestimentaţiile celor ce apar în imagine sunt provocatoare şi creează, de regulă, un contrast vizual între cântăreţ şi dansatori. Filmările, adesea stângaci realizate şi montate, îl au în centru pe cântăreţ. Nivelul calitativ al acestor producţii este scăzut, mai ales din cauza solicitării intense a echipelor de filmare şi a realizării în regim de „bandă rulantă”.

Amintind de anii de început ai genului, nu rareori chiar muzicienii cei mai apreciaţi apelează la tipul de videoclip descris anterior. Împrumutarea de elemente din filmările pentru muzică hip-hop este, în parte, meritul muzicianului Costi Ioniţă, ce practică un stil hibrid în care intră caracteristici ale ambelor genuri. Mai problematice sunt videoclipurile în care se implică filmarea unor maşini în viteză, una decapotabilă fiind eventual destinată cântăreţului – în rest, structura este foarte apropiată de cea a filmărilor cu dansatori.

Mai ales în ultimii ani, însă, se fac eforturi în direcţia realizării de videoclipuri mai complexe, bazate pe un scenariu, conţinând actori (unul fiind însuşi cântăreţul), elemente de figuraţie, cascadorie, costumaţii şi scenografie (decoruri), uneori chiar efecte speciale. Se pot folosesc filtre de culoare (de exemplu, în videoclipul piesei „Am ajuns să plâng” de Nicolae Guţă), viteză de redare accelerată („Fată cu păr inelat” de Costel Ciofu şi Don Genove), efecte de transparenţă ce permit suprapunerea mai multor filmări (bluescreening) ş.a.m.d.
Cultura asociată muzicii de manele
Nume de scenă

Interpreţii de manele îşi aleg pseudonime hiperbolizante, de exemplu Adrian Minune sau Sorin Copilul de Aur, sau nume prin care scot în evidenţă localităţile de origine, Gabi de la Oradea sau Adi de la Vâlcea. Nu întotdeauna interpreţii de manele au pseudonime, uneori îşi folosesc numele real (parţial, cum ar fi: Florin Salam, Nicolae Guţă (Nicolae Linguraru), Vali Vijelie) sau complet, ca Mihai Priescu.
Vestimentaţie

În domeniul vestimentar, interpreţii de manele preferă o îmbrăcăminte mulată, scumpă şi ostentativă. Se poartă pantaloni şi tricouri strâmte, pantofi cu vârf alungit şi bijuterii scumpe, de mari dimensiuni (aurul este unul dintre materialele favorite în acest sens).[5]
Receptarea muzicii de manele. Promovare
Unbalanced scales.svg
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secţiuni este disputat.
Vă rugăm consultaţi părerile exprimate în pagina de discuţii.
Vă rugăm nu ştergeţi eticheta până la rezolvarea disputei
Iubitori ai genului la concert. Pe pancartă se poate citi: „Guţă, fanii îţi mulţumesc că exişti şi te iubesc!”.

În România, manelele sunt considerate de o parte a populaţiei o formă de subcultură. O astfel de poziţie este adoptată şi de o parte a intelectualităţii din România.[6] Cu toate acestea, se estimează că majoritatea populaţiei, între 80% şi 90% ascultă manele cel puţin ocazional.[1] Un sondaj efectuat de CURS în colaborare cu „Centrul de Studii Media si Noi Tehnologii de Comunicare” pentru Consiliul Naţional al Audiovizualului a relevat faptul că 32,8% dintre elevii încluşi în categoria de vârstă 11-14 ani şi 21,9% dintre cei din categoria 15-18 ani au ca gen preferat de muzică manelele. [1]

Omul de afaceri Silviu Prigoană, fondatorul primului canal exclusiv informativ din România (Realitatea TV) a lansat în februarie 2005 Taraf TV, o televiziune specializată pe acest segment muzical. Canalul este distribuit prin majoritatea reţelelor de cablu din România, dar este disponibil şi în pachetele unui număr mare de societăţi de cablu din Republica Moldova.[7] În Serbia, canalul poate fi recepţionat prin platforma DTH Digi TV în pachetul extra de canale în limba română.[8] Canalul are şi un corespondent radiofonic, Taraf FM. Manelele sunt sau au fost promovate de mai multe posturi de televiziune printre care ProTV, OTV şi Antena 1, unde maneliştii au fost invitaţi în diverse emisiuni de divertisment.

În ciuda succesului de care se bucură în multe grupuri sociale mici răspândite în toată România, manelele nu au fost acceptate spre a reprezenta ţara în concursul european de muzică Eurovision.[9]

Promovarea cea mai semnificativă este facută de postul de televiziune Taraf TV specializat aproape exclusiv în difuzarea de videoclipuri ale interpreţilor de manele, după cum sugerează şi programul postului de televiziune: „Printre emisiunile care vor fi difuzate pe Taraf TV se numară programe de muzică populară, dar şi de manele”.[10] De asemenea, o promovare importantă se remarcă şi din partea postului de televiziune OTV sau, în trecut, Pro TV. Fanii acestui gen de muzica au lansat o mulţime de posturi de radio pe internet ce transmit manele online.

La 1 iulie 2008 a început să emită un al doilea post TV muzical care difuzează manele şi muzică de petrecere - [MyneleTv].[11]. Postul îl are printre acţionari pe Costi Ioniţă, unul dintre cei mai cunoscuţi interpreţi producători de manele.
Interpreţi de manele


Mai jos sunt enumeraţi în ordine alfabetică interpreţi (formaţii şi cântăreţi) reprezentativi pentru acest gen muzical.

* Adrian Minune (Adrian Copilul Minune, Adi de Vito)
* Adi de la Vâlcea (Adi din Vâlcea)
* Albatros
* A-tentat
* Azur
* Costel Ciofu
* Denisa
* Costi Ioniţă
* Generic
* Nicolae Guţă
* Jean de la Craiova (Jean de Niro)
* Laura Vass
* Liviu Puştiu



* Minodora
* Florin Mitroi
* Odeon
* Nicu Paleru
* Romeo Fantastik
* Florin Salam (Florin Fermecătoru)
* Sorin Copilul de Aur
* Sorinel Puştiu
* Carmen Şerban
* Ştefan de la Bărbuleşti
* Vali Vijelie
* Viorel de la Constanţa
* Zorile